Aristotel

Criticat odată că dăduse pomană unui om rău, el explică: „Mi-a fost milă de om, nu de caracterul lui.”

Avea obiceiul să spună mereu prietenilor şi elevilor oriunde şi oricând se întâmpla să ţină o lecţie: „După cum vederea îşi ia lumina în aerul înconjurător, tot aşa o ia şi sufletul de la învăţătură.”

Auzind că cineva îşi bătuse joc de el, spuse: „În absenţa mea poate chiar să mă şi bată cu biciul.”

Fiind întrebat cum se deosebesc cei educaţi de cei needucaţi, răspunse: „Tot atât de mult ca viii de morţi.” Spunea că educaţia este o podoabă în fericire şi un refugiu la nenorocire. Profesorii care educă copiii merită, spunea el, mai multă cinstire decât părinţii care i-au născut numai; căci aceştia le-au dat viaţa, pe când ceilalţi – o viaţă frumoasă.

La întrebarea: „Ce-i un prieten?”, dădu răspunsul: „Un suflet mare care locuieşte în două corpuri:”

Întrebat ce folos a tras din filosofie, dădu această lămurire: „Acela de a face de bună voie ceea ce alţii fac de teama legilor.”

Educaţia spunea că este cea mai bună provizie pentru bătrâneţe.

Viciul este suficient ca să producă nefericirea, oricât de multe bunuri exterioare şi corporale i s-ar adăuga.

Mai afirma că virtuţile nu se implică una pe alta, fiindcă un om poate fi prudent şi totodată drept, dar în acelaşi timp nestăpânit şi fără măsură.

El mai spunea că înţeleptul nu este fără patimi, ci moderat în patimi